Visele nu se risipesc...visele nu pot zbura, daca nu le dai aripi..

    Intr-o dimineata m-am trezit cu convingerea ca nu mai pot trai..Aflasem cu o seara inainte ca viata mea nu fusese decat un lung sir de "mici nefericiri"..Oare fusesem vreodata cu adevarat fericit?..Nu-mi pot da seama foarte bine cum s-a produs deodata aceasta revelatie in mine: si anume aceea ca pana la acea data nu TRAISEM realmente.
Nu-mi amintesc sa fi facut ceva interzis sau sa fi iesit din normele zilnice.Ceea ce ma ucidea de fapt era banalul in care traisem.Si faptul ca fusesem atat de nefericit.Nu-mi gaseam locul printre oameni.Intre ceilalti ma simteam mereu urat, prost, nedemn de nimic, desi poate nimic din toate astea nu era adevarat(in sinea mea stiam ca pot fi mai bun, ca sunt deasupra tuturor)..Totusi..in dimineata aceea ma trezisem cu convingerea ca nu mai pot trai astfel.Viata mea trebuia sa ia un alt curs...Pe strazi, aceeasi rutina matinala..Oameni trecand cu ochii incercanati de somn, de griji, de viata..Gandurile ma insoteau mereu din ce in ce mai confuze, amestecandu-se cu verdele teribil de tipator al mugurilor.Imi amintesc ca m-am oprit atunci inmarmurit de emotie..Ceva neobisnuit se petrecea in mine..nu puteam sa-mi dau seama exact de unde ma navaleau atatea amintiri..Aerul avea o aroma dulce, aproape nepatrunsa..As fi putut jura ca mirosul acela era de culoare alba..Stiu ca e absurd ce spun, dar acea amintire olfactiva se lega de ceva alb care ma impresionase si ma purta in momentul acela in trecut, rascolindu-mi toate fibrele corpului, ametindu-mi creierul, strivindu-mi narile sub greutatea parfumului...Era batranul copac din curtea bunicii..Mi-l amintesc primavara atarnand greu, cu crengile incarcate de muguri..Muguri care crapau cu tipete lungi de placere, ca si cum intregul copac ar fi atins paroxismul voluptatii imbratisand primavara intr-o fierbinte sarutare, lasand ca rod al dragostei lor...un buchetel de flori mici,albe si parfumate...Si-apoi acelasi miros ma purta cativa ani mai tarziu intr-un spital unde privirile ratacite ale oamenilor te urmareau cu ura...Imi amintesc vocea tatei de asta data mai putin aspra, dar la fel de poruncitoare care ma anunta.."Mergem la spital..mama s-a sinucis."...Mi-aduc aminte ca in momentul acela l-am urat teribil de tare...Poate de-aceea m-a subjugat mereu, pt ca stiam ca nu trebuie sa urasc si totusi aveam momente in care simteam crescand aceasta ura bolnavicioasa in mine...Si-apoi...parfumul m-a purtat intr-un liceu cu banci vechi si scrise de strengarii din toate generatiile..Acolo,florile albe imi aminteau de parfumul parului negru al unei fete cu buze pline, surazatoare..care-mi spunea mereu "te iubesc", dar pe care eu mereu nu o auzeam..caci ma credeam mult prea nefericit si de aceea superior pt toata lumea..Nu-mi dadeam seama cate nevoie aveam de cineva care sa ma scoata din nesiguranta, din izolarea in care traiam.....Acum era oare mult prea tarziu?Prea tarziu sa mai fiu fericit?...M-am hotarat sa aflu ce se intamplase cu acea fata...oare se schimbase, ma uitase cu adevarat..Greu nu mi-a fost sa o gasesc si asta pt ca primisem cu o seara inainte invitatia la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului..Acesta a fost de fapt motivul care m-a facut sa-mi amintesc "tot filmul vietii mele lipsite de amintiri"...Fata devenise o femeie frumoasa, capatase o anumita melancolie in priviri, un fel de oboseala, sau de tristete tainica..In schimb zambetul ii ramasese la fel de proaspat, buzele la fel de atragatoare parca te-ar fi invitat intr-un chip aproape obraznic sa la strivesti cu sarutari..Nu se casatorise, pt ca spunea ea, nu isi gasise adevarata iubire..Am parasit-o gandidu-ma la cuvintele ei..Nu-si gasise adevarata iubire..Intr-adevar ce insemna pt ea iubire?Sa aiba un sot bun care sa castige bine,sa aiba o casa frumoasa si copii sanatosi?..nu,trebuia sa fie mai mult decat banalul pe care il intalneam peste tot..nu degeaba avusesem Marea Revelatie cu o seara in urma...
Se facuse seara...Mergeam pe o strada necunoscuta, la o ora tarzie..si totusi nu-mi era frica de nimeni si de nimic..parca o data cu primavara asta si sufletul meu capatase o noua haina...m-am oprit sa privesc frunzele unui copac..Ciudat,nu?Deodata voiam sa privesc cu atentie chiar si cele mai neinsemnate detalii...Imi auzeam bataile inimii clar..distingeam fiecare pulsatie a inimii mele si o asteptam pe urmatoarea cu sufletul la gura..Auzeam..Simteam ca traiesc...in momentul acela am ingenunchiat si pentru prima oara in viata mea am inceput sa ma rog fierbinte..am plans pana cand mi-am simtit sufletul nou...scaldat in lacrimi..binecuvantat de cerurile care in sfarsit se deschideau in fata mea...de fapt gresesc..cerurile intotdeauna ne sunt deschise, doar noi nu le vedem, nu stim sa gasim calea de a zbura..de a ne elibera...Visele nu se risipesc..visele nu pot zbura daca nu le dai aripi..trebuie sa fi suferit ca sa stii sa-ti doresti fericirea..Intr-atat de tare sufletul meu era chinuit de nefericire incat s-a eliberat in fata lui Dumnezeu...si Dumnezeu m-a iertat si mi-a dat o noua sansa in infinita lui bunatate...M-a invatat sa iubesc nu doar pe cei apropiati mie..ci sa iubesc intreaga lume..si pe cei rai, si pe cei buni...dupa Marea Revelatie am inceput sa TRAIESC cu adevarat...
Crezi ca o zi din viata ta nu conteaza?Muribundul negociaza cu moartea pentru inca o zi de viata...
Crezi ca nu trebuie sa razi acum pt ca esti prea ocupat si vei avea timp destul maine sau poimaine sau saptamana viitoare sau la anul?Cand vei gasi ca ai timpul sa razi,atunci nu vei mai putea..
Asa ca traieste fiecare zi din viata ta ca si cum ar fi ultima, iubeste ca si cum nu ti-ar pasa de privirile celorlalti....si nu uita:VISELE NU SE RISIPESC,DAR NICI NU ZBOARA DACA NU LE DAI ARIPI...